„El [Eminescu] avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele, care alcatuind traditia unei societati sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case, nefiind lipsit totdeodata de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiratie pentru sine, ci numai pentru poporul din care facea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ [...].

Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat sa exprime sufletul jalnic sau mânios al unei multimi în primejdie de a fi strivita de puterile îndârjite ale lumii vechi, sa o învioreze cu vehementa si s-o împinga înainte, aratându-i viitorul în chipul unui trecut idilic si pe care soarta l-a aruncat într-o societate parând entuziasta de progres si grabita de a-i lepada vestmintele vetuste, dar hotarâta a nu abandona nimic din privilegiile ei [...].

Astfel se stinse în al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamântul românesc. Ape vor seca în albie, si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele si sa le ridice în teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale.“