| „Una
din caracteristicile poeziei lui Eminescu este farmecul profund
în legatura cu frumusetile naturii. Cum se explica «stiintificeste»
aceasta caracteristica? Din moment ce Eminescu descrie asa
de poetic codrii si poienile, muntii si lacul, norii si luna,
el trebuie sa fi fost un temperament de excursionist, care
cauta cu dinadinsul frumusetile naturale, pentru ca sa se
încânte de ele. D[omnul] Petrascu pune o greutate
speciala pe faptul ca Eminescu se plimba în timpul copilariei,
pe când era la tara, prin padure iar pe faptul ca s-a
plimbat odata, cu Veronica Micle prin gradina, pune si mai
mare greutate. Ne-am închipui ca poetul avea o apucatura
sufleteasca extraordinara, din care desigur a izvorât
splendida poezie a codrilor si lacurilor, razelor si izvoarelor,
a lunii si marilor, ce întâlnim în opera
lui. E curios chiar cum criticii «stiintifici»
n-au cercetat daca Eminescu era un iubitor pasionat al marii
(fapt ce nu l-a relevat si nu-l va releva nimeni) de-a putut
gasi acele splendide imagini>
Peste câte mii de valuri stapânirea ta strabate
Când plutesti pe miscatoarea marilor singuratate —
si de-a dori — în atâtea
variante, aproape deopotriva de frumoase — ca sa moara
si sa fie îngropat la marginea marii
Mai am un singur dor
În linistea sarii
Sa ma lasati sa mor
La marginea marii...
În realitate, Eminescu, ca om, nu era un iubitor al
naturii. Cei ce l-au cunoscut de aproape spun ca erau chiar
mirati de indiferenta cu care Eminescu privea aceste frumuseti
iar ratacirile lui din tinerete n-au nimic de a face cu apucaturile
unui excursionist, îndragostit de pitoresc. De altminteri
explicatia acestui fapt ne-o da însusi poetul —
daca luând în consideratie natura lirica a nuvelelor
sale, — îi putem atribui lui marturisirea, pe
care Ieronim din «Cezara» o face eroinei cu acelasi
nume>
«Am o inima si o minte ciudata.
Nimic nu patrunde în ele nemijlocit. O idee ramâne
la mine saptamâni întregi pe suprafata mintii,
nici ma atinge, nici ma intereseaza, Abia dupa multe zile
ea patrunde în fundul capului, si atunci devine prin
altele, ce le-a fi gasind acolo, adânca si înradacinata...
Simtirile mele sunt tot astfel. Pot vedea un om cazut mort
pe ulita, si momentul întâiu nu-mi face nici o
impresiune... abia dupa ore reapare imaginea lui si încep
a plânge, plâng mult, si urma ramâne nestearsa
în inima mea».
Aceasta n-ar însemna altceva
decât ca Eminescu era foarte nesimtitor ca om< iar
neîngrijirea lui de confortul vietii ar întari
si mai mult aceasta asertiune. Dar ceea ce nu-l izbea ca realitate
putea sa-l izbeasca ca imagine, deci ca element poetic, ca
material pe care putea sa-l întrebuinteze imaginatiunea
lui plastica. Personalitatea lui artistica era cu atât
mai impresionabila, cu cât cea omeneasca era mai putin
simtitoare. Daca ne-am întreba însa care din aceste
doua este cea esentiala pentru Eminescu si am judeca dupa
«critica stiintifica», ar trebui sa zicem ca nesimtirea
personalitatii lui omenesti. Aceasta asertiune n-ar putea
fi decât falsa. Adevarata esenta a personalitatii lui
Eminescu o constituie personalitatea lui artistica, imaginatia
creatoare, ce da sens sentimental si adânc impresiunilor
lumii externe, care, ca elemente ale perceptiunii, nu-i izbea
deloc personalitatea omeneasca. Si cu atât mai mult
putem spune aceasta, cu cât numai perceptiunile, dupa
ce s-au transformat în imagini, puteau sa afecteze,
dupa cum se vede din citatul de mai sus, persoana lui ca om>
«abia dupa ore întregi apare imaginea lui, si
încep a plânge». Ce însemneaza aceasta
decât ca personalitatea lui artistica da directiunea
personalitatii lui omenesti, iar nu altminterea, dupa cum
sustine critica noua?“ |
