„Iata lucruri, care neaparat trebuiesc pricepute, daca dorim sa întelegem pe poet si creatiunea lui. În privinta cauzelor pesimismului, acuma în urma, au început a se raspândi niste pareri, cu totul gresite, si care vin din nestudierea mai adâncita a creatiunii lui Eminescu. Unii zic Pricina pesimismului poetului nostru este filosofia pesimista a veacului, schopenhauerianismul. Cât de gresita e aceasta parere, pot sa înteleaga acei ce-au cetit articolul nostru Deceptionismul în literatura româna. Cei care sunt de aceasta parere nu vad oare ca, prin explicarea lor, nu explica nimica? Nu vad ca fac numai ca întrebarea sa fie altfel pusa? Si anume De ce filosofia schopenhaueriana a înrâurit asa de mult asupra creatiunii lui Eminescu? Pe când Eminescu învata în Germania, marele filosof pesimist murise, în schimb traia si tuna de la tribuna alt învatat, alt filosof, care a facut mare zgomot în Germania prin propaganda sa optimista, prin violenta-i nemaipomenita împotriva pesimismului lui Schopenhauer si Hartmann. Vorbim de E. Dühring. Cum dar mortul Schopenhauer a avut mai mare înrâurire asupra lui Eminescu, decât viul Dühring, despre care, fie zis în treacat, Eminescu vorbea cu mult respect?

Altii, cu mult mai mare aparenta de adevar, dau urmatoarea explicatie cauzei pesimismului lui Eminescu. Aceasta cauza ar fi avut caracterul intim al poetului însusi samânta nebuniei, boala fiziologica si psihologica mostenita, care mai apoi a facut sa se declare nebunia la poet, tot ea l-a facut pesimist. Pesimismul lui Eminescu, dupa aceasta explicare, are radacini adânci organice fondul prim al poetului, daca putem sa ne exprimam astfel, e pesimist. Bineînteles, daca fondul prim ar fi fost pesimist, acest pesimism s-ar fi manifestat în orice tara ar fi trait poetul, în orice conditie ar fi trait s-ar fi manifestat sub alte forme, dar tot ca pesimism în fond. Aceasta din urma parere capata si mai multa aparenta de adevar, prin moartea tragica a poetului la casa de nebuni. Totusi parerea e gresita, cum vom vedea analizând pesimismul lui Eminescu”.

„Dar înaltimea conceptiunii sale pesimiste si poetice ajunge la apogeu în satira întâia. Când artistul a ajuns sa-si exprime desavârsit sentimentele sale, atunci e un mare talent, dar numai când a izbutit sa arate într-o forma poetica o mare conceptie filosofica, o mare generalizare a mintii omenesti, atunci el ajunge geniu si ceea ce ridica asa de sus creatiunea poetica a lui Eminescu e vasta sa conceptie despre viata, o conceptie, care poate sa nu fie a noastra, care însa e, de netagaduit, mare. Imensele probleme ale universului, cum e crearea si închegarea lumii, ori mai bine zis a sistemului nostru solar, o închegare imensa în timp si spatiu micimea planetei noastre fata cu aceste imensitati, si mai cu seama scurtimea vietii omenirii, care pare numai o clipa, în viata totala a lumii întunericul ce se arata îndaratul omenirii, pâna la ivirea vietii organice si înaintea omenirii dupa stingerea acestei vieti micimea vietii unui om, cu toate microscopicele lui interese, fata cu aceste probleme imense..., toate aceste sunt minunat de bine exprimate în satira întâia. De ce oare Eminescu, pentru a descrie închegarea sistemului nostru solar, a întrebuintat o cosmogonie indiana, în loc de teoria evolutiei moderne, care putea la urma urmei sa-i dea tot atâta material pesimist? Probabil, ca aceasta cosmogonie e mai plastica. Si în adevar, e admirabil de plastica cosmogonia exprimata în versurile urmatoare:

„La-nceput, pe când fiinta nu era nici nefiinta,
Pe când totul era lipsa de viata si vointa,
Când nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns,
Când patruns de sine însusi odihnea cel nepatruns,
Fu prapastie? genuna? Fu noian întins de apa?
N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,
Caci era un întunerec ca o mare far-o raza,
Dar nici de vazut nu fuse si nici ochiu care s-o vaza,
Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,
Si în sine împacata stapânea eterna pace.”

Încheierile pesimiste, scoase de Eminescu din aceasta cosmogonie vedica, din metafizica schopenhaueriana si din esoterismul indian, care se oglindeste în Satira I, nu-s ceva personal si original al lui Eminescu. Astea sunt încheierile tuturor pesimistilor. Ca filosof pesimist Eminescu nu-i original, el a împrumutat aceasta filosofie gata de la pesimistii germani. Dar cu totul original si personal e poetul nostru în modul cum a simtit el acest pesimism. Lucru de altmintrelea limpede. O conceptie filosofica, una si aceiasi, poate fi primita de mai multi artisti, dar fiecaruia va sugera alte sentimente, si dupa fel si dupa grad. Daca ne dam seama de sentimentele lui Eminescu, pe cât e vorba de pesimism, vedem ca sunt cu totul neconsecvente si nelogice, ca sentimente pesimiste. În adevar din filosofia pesimista, ori trebuie sa urmeze ca o consecventa ceea ce nemtii numesc, - cam energic si brutal, dar prea adevarat, - «das Eckel des Lebens» - greata de viata, ori, cel putin, nepasarea pentru aceasta viata. Se stie ca sefii pesimismului german propuneau fel de fel de mijloace pentru stingerea neamului omenesc de pe fata pamântului. Si în adevar, daca viata e un vis urât, un chin..., atunci mai bine sa lipseasca, se întelege de la sine. Si aceasta greata de viata, daca nu în întelesul cu totul nebunesc de mai sus, dar ceva mai slabita, si-a gasit poetii sai. Daca natura e numai «un vis al nefiintei», un nimic, un nonsens, atunci e foarte la locul ei exclamarea trufasa, dar cam egoista, a lui Alfred de Vigny

Vivez, froide nature, et revivez sans cesse,
.......................................................................
Vous ne recevrez pas un cri d’amour de moi.

Daca viata omului e numai o vale de mizerii, fara nici un înteles, fara nici un viitor daca iubirea e numai o iluzie îngrozitoare si urâta, care se sfârseste cu moartea, atunci e consecventa cântarea brutala si nesanatoasa a lui Beaudelaire [sic], care plimbându-se cu iubita-i, da peste un hoit puturos, putred, verde, în care foiesc vermii, de la care se împrastie o duhoare ciumata, iar poetul, aratându-i toate aceste grozavii, zice

- Et pourtant, vous serez semblable a cette ordure
A cette horrible infection.

Nu trebuie mai multe exemple aceste doua, si mai ales cel din urma, sunt de ajuns pentru a arata cât de departe, cât de enorm de departe, e acest pesimism consecvent, dar brutal si bolnav, cât de strain e de geniul lui Eminescu. El, Eminescu, sa nu arate nici un pic de iubire naturei, el care a iubit-o mai mult decât oricare din poetii nostri! El care tremura împreuna cu tremuratul razei de luna, ramânea cu ochii mari si visa treaz la vederea lunii pline, alunecând pe cer el care se extazia, în fata unui asfintit de soare ori a rasaritului lunii, el care iubea asa de mult natura, încât, înrâurit de o noapte de vara, cu luna, plina si melancolica, repeta entuziasmat

Totu-i vis si armonie
Noapte buna.

Eminescu sa arate iubitei sale un hoit descompus, si sa-i zica asa vei fi si tu! El, blândul, iubitorul poet, care, strâns la pieptul iubitei sale, se pierdea în ochii ei, în acei ochi frumosi, cuminti si mari, în acei ochi mari, visatori si albastri, în care se adunau toate basmele el, blândul, iubitorul poet, care scalda pe iubita sa în lumina lunii, facea sa ninga asupra ei flori de teiu, si o întreba de o mie de ori, iarasi si iarasi

Ma iubesti tu, spune drept.

Nu doar, ca nu stia, dar e asa de bine ca, dupa o mie de ori, sa mai auzi o data un da. În sfârsit el, care stergea cu iubire lacrimile copilei iubite repetând încet «Nu mai plânge, nu mai plânge!».

Eminescu era bun, blând, iubitor fondul prim al caracterului sau a fost mai curând optimismul si idealismul de cât pesimismul. Acel care va patrunde si va simti adânc creatiunea poetului, va pricepe totodata, câta dreptate avem.

Idealizarea trecutului, cum am mai spus, a fost o urmare a pesimismului, dar a unui pesimism sui-generis, special lui Eminescu, care în fondul lui prim a fost idealist în toata puterea cuvântului.”