„Eminescu este nu numai cel mai mare scriitor român. El este o aparitie aproape neexplicabila în literatura noastra. El a cazut în sarmana noastra literatura de la 1870 ca un meteor din alte lumi. Întâmplarea a facut ca unul din cei mai mari poeti lirici ai secolului al XIX-lea, secol atât de bogat, cel mai bogat în lirici, sa se nasca la noi, într-un colt din fundul Moldovei.

Iar daca ne gândim la calitatea pura si profunda a lirismului sau, daca ne gândim la faptul ca Eminescu a aparut într-o literatura fixata, daca ne mai gândim ca el a avut de luptat cu mizeria, cu boala, cu obtuzitatea mediului si rautatea oamenilor, daca mai adaugam ca opera lui, creata în conditii asa de grele, a fost înfaptuita pâna la vârsta de treizeci si trei de ani, pâna la vârsta când un poet de o asa puternica gândire abia începe sa devina ceea ce e menit sa fie, — atunci poate avem dreptul sa spunem ca în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern si ca, geloasa de propria-i opera, i-a placut sa sfarme de timpuriu minunata oglinda în care s-a rasfrânt atât de încântator.

Impresia, cu nimic comparabila, pe care Eminescu o face asupra cititorului se explica, credem noi, printr-un caracter special al poeziei lui, pe care vom încerca sa-l definim în rândurile urmatoare.

Am observat altadata ca poeziile lirice ale lui Eminescu sunt fara „subiect“ si ca, ceea ce e aproape acelasi lucru, Eminescu n-are poezii ocazionale.

Eminescu nu cânta incidentele unei iubiri, ci iubirea nu cânta farmecele unei femei, ci femeia nu ne da crâmpeie separate din natura, colturi de peisagii, ci ceea ce este mai general în natura. Ca pentru a reda generalul, utilizeaza culori ale particularului, aceasta se întelege de la sine. Da ceea ce vrea sa ne dea e generalul, iubirea, femeia, natura.“