„Cel mai autentic reprezentant al aspiratiilor românesti, identificat în întregime cu poporul sau, Eminescu a fost totdeodata un european al timpului sau. A studiat la Viena si cunostea limbile clasice, chiar si sanscrita, precum si franceza si germana. În scrierile sale apar trasaturi din romanticii germani, alaturi de creatii inspirate din lirica Doina, tipicul cântec popular românesc, precum si din epica frumoaselor basme ale tarii sale. Floarea albastra a romanticilor germani si teii din tara Rinului, ca si floarea alba de cires din Moldova, floarea vrajita din pânzele pictorului român Grigorescu, sunt motive permanente ale tânguiosului cântec de dragoste eminescian. Se cere putin efort ca sa distingi în versurile sale influenta râsului printre lacrimi ale lui Alfred de Musset, precum si aceea a afirmatiilor rigide si stoice ale lui Alfred de Vigny, cutezator în înfruntarea cerurilor si în dispretul fata de destin. Eminescu, care, prea unilateral poate, a fost consacrat drept schopenhauerian, a fost în stare sa-si însuseasca si sa-si creeze ceva personal din tot ce era mai înaltator în avântul filosofiei germane pe vremea sa, la fel de bine ca si din oricare alta miscare însemnata din gândirea europeana a epocii. Pot fi si altii la care sa se întâlneasca elemente similare, dar nici un alt scriitor al timpului sau nu poseda acel dar minunat de a crea o sinteza perfecta, în care toate influentele vremii, contopindu-se cu vocea sa proprie, puternica si pura, se transforma într-o armonie unica. Desi întreaga sa proza polemica vadeste o vasta eruditie, aceasta armonie nu scoate la iveala nici pentru o clipa izvoarele adânci din care provine. Simfonia complexa, cu nenumaratele sale nuante delicate, îsi ia zborul, ca un cântec de pastor cu turma, ca o doina feciorelnica îngânata la o margine de lan. El este unul din acele rare spirite, în care ti se pare ca auzi nu omul, ci însusi poporul, reunit si întruchipat într-un glas.“