„Cu
totul osebit în felul sau, om al timpului modern, deocamdata
blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate,
reflexiv mai peste marginile iertate, pâna acum asa
de putin format, încât ne vine greu sa-l citam
îndata dupa Alecsandri, dar în fine poet, poet
în toata puterea cuvântului este d. Mihail Eminescu.
De la d-sa cunoastem mai multe poezii publicate în Convorbiri
literare, care toate au particularitatile aratate mai sus,
însa au si farmecul limbagiului (semnul celor alesi),
o conceptie înalta si pe lânga aceste (lucru rar
între ai nostri) iubirea si întelegerea artei
antice.
Ideal pierdut în noaptea unei
lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme si vorbea în poezii,
O! te vad, te-aud, te cuget, tânara si dulce veste
Dintr’un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti
zei.
Venere, marmura calda, ochiu de piatra
ce scântee,
Brat molatic ca gândirea unui împarat poet,
Tu ai fost divinizarea frumusetei de femee,
A femeei, ce si astazi tot frumoasa o revad —
astfel începe strania sa poezie
Venere si Madona.“
„Ocazia la observari critice
nu lipseste în aceste poezii. Venere si Madona cuprinde
o comparare confuza. Femeia a fost divinizata în Venera
antica si apoi (de Rafael) în Madona. Tot asa poetul
asupra unei fete «pala de o bolnava betie», arunca
«valul alb de poezie» si o divinizeaza. Însa
Madona nu este o idealizare a Venerei, nici Venera antica
o realitate bruta pe lânga Madona moderna, si strofa>
O, cum Rafael creat-a,
prin care poetul rezuma înca
o data compararea, nu o lamureste mai bine, ci slabeste poezia
prin repetitie. Originala si plina de efect, însa prea
calculata (recherchée, cum ar spune francezii) este
tranzitia «Plângi, copila?...».
«Epigonii» cuprind o antiteza foarte exagerata.
Pentru a arata micimea epigonilor, se înalta peste masura
poetii mai vechi, si lauda ditirambica a lui Tichindeal d[e]
e[xemplu] si a lui Heliade cu greu va putea încalzi
cetitorii mai critici de astazi.
Cea mai buna din cele trei poezii ale d-lui Eminescu ne pare
a fi cea din urma, Mortua est!, un progres simtit în
precizia limbagiului si în usurinta versificarii.
Dar si aci, ca în celelalte, sunt greseli ce trebuiesc
neaparat îndreptate.
Abuz de cuvântul pala, care poate n-ar trebui uzat deloc,
uneori gândiri si expresii prea obisnuite, multe rime
rele.
Nu întelegem, nu putem primi aceasta negligenta a formei.
Nepasarea publicului român, care în aceeasi linie
cu adevaratii poeti pune si pe Tautu si pe Sion si pe tutti
quanti, si pe de alta parte precipitarea întregii noastre
activitati intelectuale, ce se vede produsa sub nelinistea
unei amenintari statornice, explica, dar nu excuza greseala
aratata.
Tocmai spre desteptarea publicului
român din nepasarea lui trebuie prezentate numai formele
estetice cele mai curate, si în mijlocul agitarilor
politice si sociale arta este anume chemata a ne da un liman
de adapost. Când miscarea altfel trecatoare a unei inimi
pline de simtiri vrea sa se întrupeze în forma
poeziei, ea prin chiar aceasta intra într-o lume, unde
timpul nu mai are înteles. Cea mai scumpa îngrijire
pentru curatenia formei este atunci o datorie a poetului,
ca astfel conceptia lui sa ramâna o mostenire neatinsa
a generatiilor viitoare. Si care poet, în momentul adevaratului
entuziasm, nu ar trebui sa uite marginile actualitatii si,
încalzit de raza unei încrederi adese iluzorie,
nu si-ar înalta aspirarea spre o nemurire omeneasca?...“ |
