„Poet al înaltelor cugetari si revolte, asa cum apare în poemele de compozitie (Memento mori, Împarat si proletar, Scrisori), plecat peste urna nesatioasa a timpului si meditând la destinul efemer al omului (musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul), Eminescu a fost înainte de toate, liricul prin excelenta al propriilor sale experiente, al propriei sale vieti, cu bucuriile si deznadejdile ei, indiferent de reflexele care se pot descoperi, ici si colo, în versurile sale, si venind dinspre un model sau altul al lirismului universal, sau de la unul sau altul dintre filosofii pe care i-a frecventat. S-a consumat, pe vremuri, foarte multa cerneala pe tema pesimismului eminescian si s-au cautat obârsii, mai apropiate sau mai departate, în cutele adumbrite ale biografiei sau în sisteme de filosofie cu sumbra viziune. Aceste nu pot fi tagaduite, însa poetul a dovedit, cu întreaga sa scurta existenta, o fire de luptator, optimista, o rara energie cetateneasca pusa în slujba societatii si o constiinta artistica neînduplecata, gratie careia a biruit toate împotrivirile vietii si a putut sa dureze, la fel cu poetul popular al Mioritei, aerianul poem al Luceafarului, suprema încununare a întregii sale opere. Daca asemeni albatrosului lui Baudelaire, aripile lui uriase i-au pricinuit suferinte în mijlocul unei societati ostile, poezia sa, în schimb, e învestita de-a pururi cu viata fara de moarte, cum atât de minunat si surprinzator de frumos o spune însusi Eminescu într-un exercitiu de la 1868> Numai poetul / Ca pasari ce zboara / Deasupra valurilor, / Trece peste nemarginirea timpului / În ramurile gândului, / În sfintele lunci, / Unde pasari ca el / Se-ntrec în cântari.“