„Eminescu a dat poeziei românesti dimensiunile care îi lipseau înainte. Lumea în care ne introduce Eminescu este o lume de mare vastitate în spatiu si în timp si în care privirea cugetatorului patrunde pâna în punctele cele mai tainuite ale sufletului omenesc si pâna în conceptiile cele mai înalte ale ratiunii.

Prin aceste caractere ale poeziei sale, asa cum le lumineaza epitetele ei cele mai caracteristice, Eminescu este unul din reprezentantii cei mai straluciti ai epocii deschise odata cu anul 1848, printre ai carui scriitori el a recunoscut în Epigonii pe înaintasii sai [...].

Eminescu li se alatura, în generatia urmatoare, nu numai prin poetizarea trecutului generos, a basmelor, legendelor si traditiilor populare, dar si prin acea sensibilitate pentru vechimea înfatisarilor din jurul sau, despre care ne vorbeste unul dintre epitetele sale cele mai caracteristice. Gândirea eliberata vrea sa patrunda pâna în adâncimea sufletului omenesc, sa sondeze misterele naturii si sa se ridice pâna la conceptiile cele mai generale ale inteligentei, pâna la cunoasterea legilor eterne ale naturii.“